joi, 19 mai 2011

Dulce blestem,Disperarea...

Totul începe cu absenţa:absenţa unui gând,absenţa unui sentiment,absenţa unei flori,absenţa unui surâs,absenţa unui Da,absenţa unui Om….şi toate aceste absenţe generează prăbuşirea ireversibilă a vieţii,a sufletului si a întregului univers.Pentru a crea absenţa,acceptăm compromisuri,sperăm,cerşim,plângem si când ultimul răsărit îşi aşterne umbra peste noi,un trecător întârziat,cu sufletul plin de milă,acest dispreţ îndurerat,ne aruncă ultimul ban pe care-l mai are în buzunar:Disperarea...În taina nopţii,sub clar de lună,sărutăm fericiţi Disperarea,dar în zori suntem asediaţi de creditori nemiloşi,suntem puşi sub judecata Adevărului.Ni se mai acordă o şansa,ştim ca nu o să ne mai folosească,dar descoperim că Disperarea e veninul şarpelui ce a ispitit-o pe Eva,venin moştenit de toţi pruncii ei.Atunci de ce ne-am bucurat când trecătorul grăbit şi-a deşertat avutul în braţele noastre?Sperăm să fim mai bogaţi?Nu,doar faptul că cineva ne-a acordat atenţie,că a întins o mână binevoitoare spre noi,ne-a făcut să credem că suntem mai bogaţi decât curcubeul.Dar curând lacrimile din care s-a născut curcubeul se usucă pe obrazul cerşetorului,care,cu privirea în pământ şi cu mâna întinsă,caută o haină,o haină pentru sufletul său;e singur şi îi este frig,îi este foame şi sete,este obosit de atâta drum;nu ştie de unde a plecat,nu mai vrea să stie unde se află şi nici unde se va opri;el merge necontenit cu mâna întinsă,cu capul plecat şi mai bătrân cu fiecare zi.Nu-l întrebaţi nimic despre el,nu va şti să răspundă,a uitat de mult cine este şi poate nu a ştiut niciodată acest lucru.Dacă îl vedeţi vreodată zâmbind,nu-l dojeniţi:odată s-a urcat pe o creastă să culeagă o floare-de-colţ,a alunecat şi şi-a fracturat un picior(vedeţi,şi acum mai şchiopătează),atunci a înţeles că nu-i este dat să strivească nobleţea unei flori atât de rare.De aceea fiecărei flori el dăruieşte un zâmbet,un colţ din micul său suflet,căci acesta este tot ce are.Nu-l invitaţi la masă,bucatele acestei lumi îi sunt străine lui,el e mereu flămând.Nu-l adăpostiţi când plouă,ea e suspinul sfâşietor al sufletului său.E obosit,atât de obosit încât nu mai ţine mâna întinsă;oare s-a resemnat,nu mai vrea nimic?Dacă ai putea privi în sufletul lui te-ai îngrozi de ceea ce vezi,un loc permanent bântuit de cutremure,totul devastat,fiecare piatră s-a transformat în nisip sub paşii ignoranţei umane.Nisipul poartă in inima sa o veşnica întrebare:”Ne e ruşine să rămânem oameni,candele aprinse într-un rug al iubirii?”,iar marea de lacrimi va şterge în curând răspunsul la această întrebare fără a se afla răspunsul.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu