joi, 19 mai 2011

Dulce blestem,Disperarea...

Totul începe cu absenţa:absenţa unui gând,absenţa unui sentiment,absenţa unei flori,absenţa unui surâs,absenţa unui Da,absenţa unui Om….şi toate aceste absenţe generează prăbuşirea ireversibilă a vieţii,a sufletului si a întregului univers.Pentru a crea absenţa,acceptăm compromisuri,sperăm,cerşim,plângem si când ultimul răsărit îşi aşterne umbra peste noi,un trecător întârziat,cu sufletul plin de milă,acest dispreţ îndurerat,ne aruncă ultimul ban pe care-l mai are în buzunar:Disperarea...În taina nopţii,sub clar de lună,sărutăm fericiţi Disperarea,dar în zori suntem asediaţi de creditori nemiloşi,suntem puşi sub judecata Adevărului.Ni se mai acordă o şansa,ştim ca nu o să ne mai folosească,dar descoperim că Disperarea e veninul şarpelui ce a ispitit-o pe Eva,venin moştenit de toţi pruncii ei.Atunci de ce ne-am bucurat când trecătorul grăbit şi-a deşertat avutul în braţele noastre?Sperăm să fim mai bogaţi?Nu,doar faptul că cineva ne-a acordat atenţie,că a întins o mână binevoitoare spre noi,ne-a făcut să credem că suntem mai bogaţi decât curcubeul.Dar curând lacrimile din care s-a născut curcubeul se usucă pe obrazul cerşetorului,care,cu privirea în pământ şi cu mâna întinsă,caută o haină,o haină pentru sufletul său;e singur şi îi este frig,îi este foame şi sete,este obosit de atâta drum;nu ştie de unde a plecat,nu mai vrea să stie unde se află şi nici unde se va opri;el merge necontenit cu mâna întinsă,cu capul plecat şi mai bătrân cu fiecare zi.Nu-l întrebaţi nimic despre el,nu va şti să răspundă,a uitat de mult cine este şi poate nu a ştiut niciodată acest lucru.Dacă îl vedeţi vreodată zâmbind,nu-l dojeniţi:odată s-a urcat pe o creastă să culeagă o floare-de-colţ,a alunecat şi şi-a fracturat un picior(vedeţi,şi acum mai şchiopătează),atunci a înţeles că nu-i este dat să strivească nobleţea unei flori atât de rare.De aceea fiecărei flori el dăruieşte un zâmbet,un colţ din micul său suflet,căci acesta este tot ce are.Nu-l invitaţi la masă,bucatele acestei lumi îi sunt străine lui,el e mereu flămând.Nu-l adăpostiţi când plouă,ea e suspinul sfâşietor al sufletului său.E obosit,atât de obosit încât nu mai ţine mâna întinsă;oare s-a resemnat,nu mai vrea nimic?Dacă ai putea privi în sufletul lui te-ai îngrozi de ceea ce vezi,un loc permanent bântuit de cutremure,totul devastat,fiecare piatră s-a transformat în nisip sub paşii ignoranţei umane.Nisipul poartă in inima sa o veşnica întrebare:”Ne e ruşine să rămânem oameni,candele aprinse într-un rug al iubirii?”,iar marea de lacrimi va şterge în curând răspunsul la această întrebare fără a se afla răspunsul.

vineri, 15 aprilie 2011

"Dac-as putea sa intorc timpul.."

           “A fost odata ca niciodata o Fetiţă...si  Fetiţa  aceasta avea o Bunică care o iubea mai mult decât propria-i viaţă.Intr-o zi,pe când Fetiţa avea doar câţiva anişori,Bunica ei a inceput să îi vorbeasca despre Moarte.I-a spus că aceasta este o femeie îmbrăcată in negru,care va veni noaptea târziu,va intra pe gaura cheii,o va găsi pe Bunica întinsă pe pat şi o va adormi pentru vecie.
              Când a auzit asta,Fetiţa i-a spus bunicii că ea nu va lăsa Moartea să o ia. A luat o bucăţică de hârtie,a mototolit-o, a astupat  gaura cheii si i-a zis bunicii :
              -Acum Moartea nu va mai avea pe unde să intre,iar tu o să mori când o să fiu eu mireasa.
              -Dar aceea trebuie să fie cea mai fericită zi din viaţa ta,iar Bunica nu poate muri atunci.Ea trebuie să te vadă mireasă şi să ia parte la fericirea ta,i-a raspuns bunicuţa.
              -Ai dreptate,Bunico!Tu ai fost lângă mine tot timpul când am fost fericită şi vei fii şi in ziua nunţii mele.Aşa ca tu o să mori cand o să rămân eu gravida.Dar stai,nu o să mori atunci pentru că eu nu rămân gravida pentru că doare.Iar daca o să fac copii,tu va trebui să îi creşti şi să le spui poveşti frumoase,aşa cum îmi spui şi mie.
            Bunica a început să plângă,a luat Fetiţa în braţe şi a sărutat-o.Fetiţa i-a luat faţa în mânuţele ei mici şi i-a spus:
            -Bunico,m-am mai gândit.Tu nu vei muri NICIODATĂ!”
      
           După 14 ani de la această discuţie,fetiţa scrie această poezie:


Dac-aş putea să întorc timpul
Să te mai văd măcar odata
Să îţi mai pot odat-atinge chipul
Şi să mai simţi şi tu că viaţa-i minunată.

Dar totu-i doar un vis şi o dorinţă
Căci tu eşti mult,mult prea departe
Şi chiar dacă din suflet mi-aş dori
Nu te mai pot vedea decât în noapte.

 Când pe genunchii tăi voi sta
Şi luna va privi la noi în taină
Şi stelele sclipind ne vor veghea
Şi tu,tu mă vei mângâia…

Şi să mă sfătuieşti ce-n viaţă n-ai putut
Căci moartea crudă mi te-a luat.
Să te salvez nu am putut,chiar de-aş fi vrut.
Şi nici nu şti ce mult am regretat.

Dar măcar noaptea-n vis să ne-ntâlnim
Şi-atunci doar eu o să te pot vedea
Şi amândouă vom sta şi vom privi
La mine şi la frumuseţea ta.

          S-au împlinit 3 ani de la moartea Bunicii…Nu a apucat nici măcar să o vadă pe Fetiţă terminând liceul…

sâmbătă, 19 martie 2011

"Inger pribeag, rătăcit prin noapte"

Nu pot să fiu decât ceea ce sunt,nu-mi pot impune niciodată pe deplin dictatura raţiunii;rămân ceea ce am fost dintotdeauna,o romantică,o visătoare,un EU autentic şi nu unul modelat după gustul celor din jurul meu,indiferent care ar fi consecinţele acestei opţiuni.Sunt plină de defecte,o sumă şi a încerca să mă schimb,presupune să maschez răul din mine,căci eliminarea trăsăturilor negative nu poate fi făcută oricât aş încerca,pot fi,cel mult,controlate.Răul este mediul meu de viaţă,aici m-am născut,aici am fost educată,aici trăiesc şi tot aici trebuie să mor;fără nici un drept am cerut perfecţiunea,am aspirat spre lumină,spre bine,spre viaţă,spre oameni,spre prietenie,spre dragoste,spre Dumnezeu…Dar toate acestea sunt prea sus pentru mine,le-aş murdări dacă le-aş atinge,mâinile-mi sunt murdare de lacrimi,de sânge,de noroi…Am încercat să zbor,fără aripi şi m-am prăbuşit istovită;de ce mi-au fost legate aripile dacă acum sunt alungată in noapte?N-am să mai zbor niciodată,locul meu e nicăieri,sunt un pribeag care caută…oare ce?...Poate inima pierdută în încăierarea cu viaţa,poate visul de a fi un alt destin sau poate Nimicul ce-l culegem în fiecare zi din clipele ofilite ale timpului…